Scriu. De obicei cand scriu am nevoie de liniste. De data asta, fix linistea este cea care m-a inchis. Mi-a inchis poarta spre imaginatie. Nu-mi place deloc insiruirea de cuvinte puerile care rasar pe hartie, pentru ca eu inca scriu si cu creionul. Scriu cuvinte folosite de toti, de nenumarate ori, in nenumarate feluri si forme. Nu ma satisface. De data asta vreau cuvinte noi, care se pare ca nu ma vor pe mine. Teoretic, nu vreau sa spun lucruri noi, dar vreau sa le spun poate intr-un mod in care nu au mai fost gandite pana acum…

Hotarasc brusc sa ies din casa. Am sa iau cateaua in lesa si drumul catre magazinul cu tigari. Am sa ma gandesc pe drum ca vreau sa ma las de fumat.

Inchid usa in urma mea. De pe scara blocului, vremea ma anunta ca nu voi avea o calatorie chiar placuta. Vant puternic. Ajung la parter si declansez calvarul deschizand usa de la scara… Imi vine sa ma intorc din drum, gandindu-ma la ghemotocul de blana alba care, cu siguranta nu va iesi cu bine din incercarea la care este supusa. Este foarte fricoasa. Ma avant totusi in intuneric, simtind ca nu este chiar atat de frig pe cat ma asteptam. Pasesc pe aleea dintre blocuri, unde aud clar un geam care se zbate intre cele doua stari specifice, inchis sau deschis, intr-un ritm care ma face sa imi ridic privirea cu teama. Imi e teama de cea de-a treia stare: spart.

Inaintez spre strada, regretand deja alegerea. Un vuiet oribil, de Natura insuficient de puternica sa reziste, imi tiuie in urechi si-mi abate trasa de la cea propusa. Norocul meu e ca ma propulseaza inainte… pe mine… Catelusa s-a oprit incremenita. Trebuie sa o conving sa avanseze, pentru ca simt ca nu mai pot sta in picioare pentru mult timp. Furtuna pare ca nu este interesata de orasul meu, in care copacii sunt obisnuiti sa stea in picioare, oamenii sa aleaga singuri pe unde merg iar blocurile invatasera sa tina adapost. Ajung la magazin. Am un singur gand in cap. Textul meu.

Traversez aceleasi sentimente in drum spre casa. Frig. Vant. Ploaie. Apa. Geam. Acasa.

Orasul meu e trist. Eu ma apuc de scris. Mi-am cumparat doua pachete de tigari…

Azi am participat la primul meu Flash-Mob (miscare stradala non violenta care dureaza in jur de 15 minute) organizat de o mana de oameni minunati (printre care si Cristina Topescu). Participantii la aceasta miscare stradala, au dorit sa adreseze gestual presedintelui Romaniei, rugamintea de a nu aproba legea euthanasieii cainilor comunitari.

In acest context, societatea civila se imparte in doua mari categorii: sustinatorii vietii si sustinatorii euthanasiei.

Nu vreau sa ma apuc sa fac o analiza statistica a calitatii celor doua categorii, sau sa incerc sa incadrez medii si apartenente sociale sau educationale fiecareia, pentru ca probabil voi fi pusa la zid de diverse opinii contradictorii, lucru pentru care azi, nu am timp sau chef…

Dar pot sa spun ca nu cred in rezolvarea acestei situatii asa cum conducatorii nostri vor, si chiar pot sa imi asum declaratiile ce urmeaza.

1. Costurile prinderii, cazarii, euthanasierii propriu-zise si chiar ale incinerarii acestor suflete, se ridica la niste sume care v-ar speria. – verdict – “NU E O SOLUTIE”

2. Campaniile anterioare de “euthanasiere legala” a cainilor comunitari, ne-au demonstrat ca suntem cea mai oribila specie de pe planeta… Criminali fara scrupul, cei care au luat parte la aceste actiuni de eradicare a rasei comunitare; criminali pasivi prin indolenta, noi toti ceilalti care nu am fost capabili sa luam atitudine. (ma refer la uciderea prin lovire, bataie, infometare, incendiere a cainilor prinsi). – verdict – “NU E UMAN”

3. Banii necesari acestui tip de exterminare, sunt pe hartie, foarte multi, si provin din buzunarele noastre, adica SUNT AI NOSTRI! Doar ca niciodata nu ajung sa fie folositi asa cum scrie in hartii! – verdict – “HOTIE”

4. Cea mai mare idiotenie a romanului, din punctul meu de vedere, este ca s-a obisnuit din indolenta sau nesimtire mai bine zis, sa trateze efectul si nu cauza. verdict – “NU ASTA E SOLUTIA”

Tragedia, din pacate, se intampla in toate domeniile de activitate.

In cazul de fata, consider ca nu existenta acestor animale pe strazi trebuie starpita rapid, ci felul in care ei apar: abandonurile masive ce se petrec in zonele de periferie ale capitalei precum si din Ilfov – cati retardati de la tara, sunt incapabili sa-si castreze animalele de casa si iau puii dupa fatare si ii arunca in piete in mijlocul Bucurestiului??? – cati alti retardati arunca propriile animale in strada pentru ca nu mai au ce sa le dea de mancare???…

Cauza despre care vorbesc, care va duce invariabil la aparitia cainilor maidanezi pe strazile capitalei in cel mult doua luni de la asa zisa campanie de curatare a Bucurestiului, este o sursa inepuizabia de potentiale fonduri pt noi campanii de “euthanasiere”…  si atunci DE CE SA O REZOLVAM CAND MAI AVEM NISTE “OASE DE MAIDANEZI” DE SUPT????…

De aici frustrarea mea… ca in loc sa judecam cu propriul creier situatia, si sa luam argumentat propriile decizii, ne uitam pasivi in gura lor, si acceptam inerti, ca acesti indivizi cu moralitate discutabila, sa faca in numele nostru, astfel de acte inumane care culmea, mai reprezinta si un furt imens din buzunarul romanului de rand. Mai pe romaneste:  nu suntem atat de destepti sa vedem realitatea cruda, dar suntem atat de rai sa acceptam si sustinem crima!

Asadar din umilul meu punct de vedere, solutii exista! Si nu sunt atat de costisitoare pentru ca s-ar impartii mai multor institutii, si garantat, investitiile ar fi sprijinite si de tot ce inseamna voluntari, asociatie, organizatie, fundatie de protectie a animalelor.

Decenta, bunul simt, eficienta si buna judecata sunt cele patru doamne care ar trebui sa iasa la iveala pe fetele celor care iau astfel de decizii. Pentru binele societatii, pentru binele individului, pentru binele constiintei noastre care nu doreste sa se incarce cu astfel de acte criminale si in fine pentru binele acestor suflete care pana la urma nu au nici o vina ca s-au nascut!

De mult, asociatia Vier Pfoten a promovat un slogan pe care nu l-am retinul exact, in schimb imi apare ca si esenta, din ce in ce mai des in viata de zi cu zi:

Cainele simte omul… Omul ce simte????

Cat de greu este sa renunti atunci cand stii ca nu poate continua????